Haruki Murakami - Iubita mea, Sputnik

A fost o dragoste copleşitoare, ca o tornadă ce se năpusteşte peste o câmpie întinsă, trântind la pământ tot ce-i iese în cale, luând pe sus obiecte, distrugându-le, făcându-le praf şi pulbere. Fără să slăbească o clipă, tornada străbate apoi oceanul, pustieşte fără milă Angkor Wat, arde pădurile Indiei si toţi tigrii lor, se transformă într-o furtună de nisip în deserturile Persiei si îngroapă o fortăreaţă exotică sub o mare de nisip. O dragoste monumentală.

Totuşi, dacă mi se permite o generalizare mediocră, avem nevoie şi de o cantitate de lucruri inutile în viaţa noastră imperfectă. Dacă n-am avea parte de lucruri inutile, viaţa noastră şi-ar pierde până şi imperfecţiunea

Măcar o dată în viaţă, fiecare om trebuie să se retragă în sălbăticie, pentru a avea experienţa singurătăţii sănătoase sau chiar plictisitoare, pentru a descoperi că depinde numai de el însuşi si pentru a-şi găsi astfel ascunsa putere lăuntrică

Fără ajutorul mamei vitrege, Sumire s-ar fi trezit faţă în faţă cu realitatea crudă, fără nici un ban şi fără vreun fel de experienţă socială. La urma urmei, Pământul nu se învârte cu atâta trudă în jurul Soarelui numai pentru a-i face pe oameni să zâmbească fericiţi. Deşi pentru Sumire s-ar putea să fi fost mai bine aşa.

— Nu ştiu unde s-a pierdut dorinţa ta sexuală, am spus. S-ar putea să stea ascunsă într-un cotlon. S-ar putea să fi plecat undeva, departe, şi să fi uitat calea de întoarcere. A te îndrăgosti este, până la urmă, ceva iraţional. Dragostea apare din senin şi te prinde în mrejele ei. Ţi se poate întâmpla chiar mâine.

Cred că m-am îndrăgostit de ea. Fără îndoială.  Dragostea asta e pe cale să mă poarte undeva. Curentul mă trage prea puternic şi nu mă pot împotrivi. N-am nici o alternativă. Locul unde sunt dusă s-ar putea să fie o lume aparte, pe care n-am mai văzut-o până acum. S-ar putea la fel de bine să fie un loc periculos. Acolo, ceva ascuns în adâncuri s-ar putea să mă rănească de moarte. S-ar putea să pierd totul. Dar nu pot da înapoi. Trebuie să mă las în voia curentului, chiar dacă o să mă prefac în cenuşă şi o să dispar pentru totdeauna.

Apoi m-am uitat reflex la ceasul de la căpătâiul patului. Avea acele mari şi fosforescente, dar n-am reuşit să citesc cifrele. Imaginea înregistrată de retină şi partea creierului care ar fi trebuit s-o analizeze nu se întâlneau, ca o bătrână care încearcă să pună aţa în ac. Ce am reuşit totuşi să înţeleg era că stăteam în beznă, aproape de ora pe care Scott Fitzgerald o numea „noaptea adâncă a sufletului".

— Indiferent de ce este vorba, întotdeauna lucrurile cele mai folositoare şi pe care le ţinem minte cel mai bine sunt cele pe care le-am aflat din propria noastră experienţă, plătind noi înşine, şi nu cele învăţate din cărţi.

Cineva spunea o dată că dacă există un lucru care poate fi explicat într-o singură carte, atunci nu merită explicat. Ce vreau să spun este că poate ar fi mai bine să nu te grăbeşti să tragi concluzii.

Nu mi-a fost uşor să accept faptul că nu prea era — sau nu era deloc — interesată de mine ca bărbat. Câteodată, când eram împreună, simţeam o durere intensă, de parcă cineva îmi sfredelea măruntaiele cu un cuţit. Chiar şi aşa, timpul petrecut cu Sumire era pentru mine extrem de preţios. Mă făcea să uit de sentimentul de singurătate şi lărgea limitele lumii în care trăiam, ajutându-mă să respir liber. Numai Sumire era în stare de aşa ceva.

Cunoaşterea nu este decât o sumă de necunoscute.

— Mărunţişurile pe care le gândeşti cu propria-ţi minte sunt mai importante decât marile idei emise de alţii

Se agăţase de sufletul meu cu o forţă nebănuită. Am înţeles acest lucru când stăteam pe punte şi o priveam cum se pierde în zare. Nu o puteam numi dragoste, dar era un sentiment foarte apropiat, îmi simţeam întreg trupul legat cu milioane de sfori subţiri.

Am înţeles o dată în plus cât de importantă şi de neînlocuit era pentru mine existenţa lui Sumire. Prin mijloace numai de ea ştiute, reuşise să mă lege de lumea asta şi, când stăteam de vorbă sau îi citeam scrierile, simţeam cum conştiinţa mi se lărgeşte şi puteam vedea lucrurile prin cu totul alţi ochi. Pe nesimţite, deveniserăm apropiaţi şi ne deschideam inimile unul în faţa celuilalt, firesc, aşa cum doi tineri îndrăgostiţi se dezbracă unul în faţa celuilalt. Era o experienţă pe care n-aş fi pututo trăi altundeva sau cu altcineva. Preţuiam amândoi foarte mult ceea ce aveam, chiar dacă nu obişnuiam să vorbim despre asta. Bineînţeles, regretam profund faptul că nu ne fusese dat să ne iubim şi la modul fizic. Sunt sigur că asta ne-ar fi făcut şi mai fericiţi. Acesta ne-a fost destinul şi nam avut putere să-l schimbăm, aşa cum nu putem influenţa mareea sau trecerea anotimpurilor. Prietenia noastră delicată nu putea dura la nesfârşit, oricât de înţelepţi am fi fost şi oricât de mult ne-am fi străduit s-o protejăm, în final, nu ne-ar fi aşteptat decât un drum înfundat. Mi-era foarte clar. Cu toate astea, o iubeam pe Sumire mai mult decât pe oricine, şi aveam nevoie de ea. Nu puteam să-mi înăbuş sentimentele aşa, pur şi simplu, numai pentru că nu duceau nicăieri. Nimic n-o putea înlocui pe Sumire.

După ce-am pierdut-o pe Sumire, am descoperit că multe lucruri s-au stins în sufletul meu, lăsându-l gol ca o plajă la reflux. Fusesem aruncat într-o lume pustie şi confuză, mohorâtă şi rece, unde n-aveam să mai cunosc niciodată ceea ce împărtăşisem cu Sumire. Pentru fiecare dintre noi există unele lucruri pe care le putem avea numai într-o anumită perioadă a vieţii. Aceste lucruri sunt aidoma unei flăcări. Unii oameni, cei norocoşi, reuşesc s-o protejeze ca pe ceva preţios şi o fac să crească, folosindu-se de ea ca de o torţă pentru a-şi lumina drumul în viaţă. Dar flacăra, o dată stinsă, nu mai poate fi aprinsă din nou. Eu n-am pierdut-o numai pe Sumire. O dată cu ea, am pierdut şi această flacără atât de preţioasă

Cu toate astea, n-am să mai fiu niciodată cel de până acum. De mâine am să devin alt om, deşi nimeni n-o să-şi dea seama. Pe dinafară am să fiu acelaşi, cu toate că în interiorul meu ceva a ars până la capăt şi s-a stins. Trebuie să curgă sânge. Cineva - sau ceva - din interiorul meu m-a părăsit pe tăcute şi cu capul plecat. Uşa s-a deschis, apoi s-a închis la loc, iar luminile s-au stins. Astăzi e ultima zi când mai sunt cel de acum. Ultima seară. Când se vor ivi zorile, eu cel de acum voi fi dispărut, iar în trupul meu va fi altcineva. De ce suntem atât de singuri ? De ce trebuie să fim atât de singuri? Suntem atât de mulţi oameni pe lumea asta, toţi avem nevoie de altcineva şi totuşi ne izolăm. Pentru ce ? Oare Pământul se roteşte numai pentru a ne alimenta singurătatea ?

Pe cerul purpuriu începuseră să se arate stelele, deşi orizontul era încă luminat. Am încercat să zăresc printre ele sclipirea unui satelit, dar cerul era prea strălucitor pentru a-l putea găsi cu ochiul liber. Toate stelele stăteau împietrite, ca prinse în cuie de tavanul cerului. Am închis ochii şi mi-am încordat auzul, gândindu-mă la urmaşii satelitului Sputnik, ce străbat şi acum spaţiul, legaţi de Pământ numai prin gravitaţie. Suflete singuratice într-o închisoare de metal, se întâlnesc în bezna infinită a spaţiului, trec unul pe lângă celălalt şi se despart pentru totdeauna, fără vorbe, fără promisiuni.

Aşa ne ducem noi viaţa mai departe. Oricât de profundă e pierderea pe care o suferim, oricât de important e lucrul care ni se interzice, chiar dacă suntem complet schimbaţi şi nu ne-a mai rămas decât stratul fin de piele din exterior, reuşim să ne ducem viaţa mai departe, în tăcere. Ne apropiem tot mai mult de sfârşitul timpului care ne-a fost dăruit şi-l vedem cum rămâne în urma noastră. Repetăm, uneori cu îndemânare, gesturile cotidiene. Când mă gândesc la asta, îmi simt sufletul complet pustiit.