Radu Tudoran - Fiul risipitor (Intoarcerea fiului risipitor - titlul primei editii)

Nu-si dadea seama de unde venea mahnirea ei, fiindca ea era mica si slaba, iar el era mare si puternic; fiindca niciodata oamenii puternici nu vor simti amaraciunea, nelinistea, teama, nesiguranta celor slabi

Cand intrara, nu se intampla nimic deosebit. Eva se gandea ca poate o va lua in brate si o va trece astfel peste prag, dupa un obicei stravechi. Intrara tinandu-se de mana, si ea socoti ca-i mai firesc, dar mai gol. Instinctiv, femeile care se predau simt nevoia sa fie duse pe sus, sa piarda legatura cu pamantul care le aminteste masura lor adevarata si le poate trezi.

Numai serile erau triste, cat dura crepusculul, de la apusul soarelui, pana se intuneca. Acum stia si le astepta sa treaca, asa cum astepti sa treaca tot ce doare si nu poate sa ramana.

O stranse deodata, infierbantat, strivind-o, lipindu-si obrazul de fata ei plina de lacrimi; o simti ca arde, ca e gata sa devina cenusa. Nu credea ca o va regasi dintr-o singura imbratisare, aceeasi ca in trecut, sau mai vie decat atunci.

Nu mai plange! Cum poti sa plangi la asfintit?

Fiindca sunt proasta si fiindca innebunesc dupa fiecare cuvant al tau! Boala pe care o dai tu nu se vindeca niciodata. Si febra ta tine tot timpul. Vrei sa mai stii si altceva? M-ai aruncat in drum si te-ai intors dupa doi ani, si sunt innebunita dupa tine. Si daca ai sa ma arunci iar si ai sa te intorci dupa o suta de ani, tot am sa te urmez. Mor dupa tine si te urasc, si astept sa-mi faci ceva rau...O, nu! Sa nu te iei dupa mine! Nu vreau sa sufar din nou! Lasa-ma sa ma intremez!

- Douazeci de ani? Te cred tot de saptesprezece! Ai vrea sa-i mai ai o data? Ce varsta ti-ar placea mai mult?

- Varsta cand sunt cu tine! As vrea sa am o suta de ani, doua, trei, cat au pietrele de-aici, numai sa ma tin de bratul tau!

..si-ar fi vrut sa faca pentru el o mie de gesturi de dragoste deodata, sa-l copleseasca, sa-l topeasca in bratele ei ca pe un metal, si-apoi sa fie calcinata de fierbinteala lui.

Nu-i bine sa pleci cu dragostea la drum! O bate vantul si o calca lumea in picioare!

Odata o sa uit si cum ma cheama. Daca el m-o striga intr-o dimineata cu alt nume, am sa cred ca e numele meu dintotdeauna.

Indoielile ei aveau o natura nebanuita, se temea de timp, nu de sensul lucrurilor. A ramane umbra unei forme definitive putea fi o menire, umbra unei case sau a unui copac, de pilda. Nu insa a unei forme nestatornice, a unui om caruia ii sta in fire sa insele soarele in orice clipa si sa fuga fara umbra.

N-ai stiut niciodata ce groaza insemna pentru mine gandul ca as putea sa fiu bolnava intr-o zi cand trebuia sa ne intalnim. Si boala m-a ocolit, fiindca se stia invinsa.

As fi murit de rusine daca vreo fata de la internat m-ar fi vazut goala. Si ai venit tu, intr-o zi, mi-ai descheiat rochia la gat, mi-ai aruncat lucrurile de pe dedesupt si mi-ai pus mainile pe sani. Din ziua aceea sangele meu nu mai stie alt nume, decat numele tau. Cand ma gandesc la tine, sau cand te vad, sanii mi se aprind si ingheata. Ingheata deasupra, iar inauntru ard ca flacara.

E oare o particica din mine pe care n-au trezit-o mainile tale? ..Peste tot port urmele mainilor tale; te cunosc pe dinafara si te cunosc de inlauntrul meu. Bratele mele nu pot sa se mai arcuiasca altfel, decat dupa tine...Am crescut ca pe un tipar, am luat forma ta.

Tacerea o facu sa spere; in inima incepeau sa i se lipeasca la loc fire rupte si nu indraznea sa spuna nimic, inainte de a simti ca sudura e trainica. Trebuia sa umble incet cu speranta ei, sa n-o destrame.

- Mirosi a dragoste!

Sunt sclava imbratisarilor lui! N-as putea niciodata sa ma stapanesc..Dar de ce m-as stapani?

Vreau sa-ti spun ca nu trebuie sa faci economie la orice. De mine sa nu faci economie. Risipeste-ma; sunt facuta ca sa ma risipesti tu.

El ii sfaramase pana si acest mecanism de consolare, care nici macar nu fusese daruit de el. Sfaramase nu numai inima ei, ci tot ce o inconjura. La rasarit, la apus, la miazazi, la miazanoapte, unde intorcea capul sa respire, dadea peste imaginea lui. Ii umpluse viata cu amintiri zgomotoase, si acum traia sub teroarea lor.

-Ma minti! Dar ce bune sunt minciunile tale! Sunt minciuni bune si minciuni rele; cele bune inseamna linistea si fericirea. Linistea si fericirea sunt minciuni!

Nu se auzea nimic, si ea visa, alunecand pe serpentinele dintre viata si moarte, impacata cu amandoua, fiindca se odihnea, si-i era indiferent ca odihna venea prin moarte sau prin viata.

O rochie frumoasa, infrumuseteaza totul imprejur: casa, oamenii, viata.

Si toata linistea ei, tot ce ce cladise cu suferinta si truda era in primejdie sa se naruiasca, numai fiindca omul acela voise sa se intoarca. O singura privire a lui, putea sa darame totul, s-o arunce in deznadejdi mai mari decat altadata.

Isi duse mana la frunte.

Dar inainte de deznadejdi, erau bratele lui invincibile, erau ochii, patrunzandu-i carnea si sufletul, erau buzele, otravitor de nelinistite si calde, si narile adulmecand-o pana la oase, si respiratia calcinanta, ca un viscol inversat, trecut prin cuptoare inalte.

Ce penetrant ii vibra numele! Nimeni nu-l pronunta ca el; in glasul lui isi regasea nasterea.

Si totusi, mainile lui reci o incalzeau; era un mister pe care nu mai cauta sa-l patrunda. Tot ce venea de la el, devenea fior si caldura. Isi spunea “Trebuie sa nu ma mai las subjugata, trebuie sa-mi ramana un drum de retragere!”

De data aceasta il urmase din mila, dupa ce se gandise destul si cu luciditate. Nu mai fusese o ratacire; orice rau s-ar fi intamplat in viitor, nu voia sa mai sufere. Tesea migalos in inima o plasa de aparare, fire de indiferenta, fire de ura. Chema din amintirile ei tot ce putea s-o invrajbeasca. Se simtea in stare sa-l infrunte cu un suras de nepasare pe buze. Si cand el venea aproape, cand ii apuca umerii, cand ii simtea obrazul pe obrazul ei si respiratia in ureche, toata urzeala se destrama, firele tesute se duceau in vant, de nici nu mai stia unde le e urma. Atunci renunta la orice impotrivire si primea mangaierile lui cu recunostinta, fericita ca poate fi iarasi fara minte.

- Ce simt? Nu stiu bine; poate o arsita. Parca ar fi o zi de seceta, cand iti e sete si ti se usuca gatul…Pe urma simt cerul coborand, greu si fierbinte...Pe urma simt orizontul intunecandu-se, apropiindu-se, incercuindu-ma. Si vin nori negri, mari…Pe urma vad fulgerele si aud tunetele…Pe urma simt ceva ca o ploaie de vara, repede, puternica si buna…Tu esti arsita, si norii, si fulgerele, si ploaia de vara. Imi place cum miroase dragostea ta.

Mintim, si ne doare cand aflam ca altii ne mint.

- Trebuie sa-mi dai viata inapoi! Mi-ai luat-o cand aveam paisprezece ani; de-atunci ratacesc dupa tine, ca umbra ta. Cand te inchini, ma inchin si eu, fara sa vreau; cand razi, rad la fel; cand gemi, ma doare aici ceva. Intr-o vreme, daca mi-ai fi spus ca la miezul noptii, in locul lunii are sa rasara soarele, as fi stat ca o proasta noaptea intreaga la geam si l-as fi asteptat sa rasara.

Mainile lui continuau sa-i umble pe piele, le simtea insa ca si cand ar fi trecut pe dedesubt, sapand galerii, o noua retea de vine si de artere, pe unde sangele se ducea fierbinte si se intorcea inghetat.

Mi-e sete sa fii fericita! Nu vreau nimic pentru mine, viata mea ar fi terminata daca n-ai exista tu; mai traiesc prin tine si atata timp cat imi acorzi gratia ta. Daca maine ai inceta sa mai fii pentru mine, as inchide ochii si as muri. As muri fara suferinta, fara impotrivire, multumit cu ce mi-ai dat. Ce mult mi-ai dat!

De ce nu se poate sa te intalnesc din nou, ca atunci? Acum as sti tot alfabetul tau, n-ar trebui sa te mai silabisesc. Sa nu ma pedepsesti ca te-am chinuit atat pana sa-l invat. Vino, lasa-ma sa te citesc!

Isi stranse tamplele in maini; o durea capul de atatea iluzii!