Haruki Murakami - Salcia oarba fata adormita

— Salcia oarbă este aparent mică la suprafaţă, dar are rădăcini adânc înfipte în pământ. De fapt, când atinge o anumită vârstă, salcia oarbă nu mai creşte la suprafaţă, ci se dezvoltă numai în jos, tot mai adânc. Ca şi cum întunericul ar fi hrana ei.

..moartea lor a fost atât de neaşteptată, încât nici nu au avut timp să conştientizeze acest lucru. Ca şi cum ar fi urcat în fugă, fără să se gândească la nimic, treptele unor scări pe care le-au parcurs de atâtea ori şi, brusc, una din trepte s-a desprins, deschizând parcă un gol imens.

..în lumea asta sunt şi oameni care nu au parte de o înmormântare, oameni după moartea cărora nu rămâne în urmă nici un miros.

Câteodată se gândea că e împreună cu el doar pentru a avea în braţele cui să plângă. „Oare nu cumva nu poate plânge de una singură şi de aceea are nevoie de mine?”

— Cred că inima fiecărui om e ca o fântână adâncă. Şi nimeni nu ştie ce zace pe fundul ei. Nu ne putem decât imagina, judecând după lucrurile care ies din când în când la suprafaţă.

..eu nu am văzut o fantomă, ci pe mine însumi. Dar încă nu pot uita frica pe care am simţit-o în noaptea aceea. Şi mă gândesc mereu: probabil că nimic nu e mai înfricoşător pe lumea asta decât propria ta persoană – tu însuţi. Nu credeţi?

Nu e aproape nici un lucru la care să nu poţi renunţa dacă vrei cu adevărat. Aş putea spune chiar că nu există nimic de care să nu te poţi despărţi. Şi odată ce începi să arunci un lucru, îţi vine să scapi de toate. Ca un om care a pierdut la pariuri o mare parte din bani şi până la urmă riscă şi ce i-a mai rămas. Nu-ţi vine să te opreşti la jumătate.

— Eu stau şi mă gândesc... în viaţă, cel mai înspăimântător lucru nu este frica, a spus după câteva momente bărbatul. într-adevăr, aceasta există. Se manifestă câteodată, sub diferite forme, impovărându-ne existenţa. Dar cel mai înspăimântător lucru este să ne întoarcem cu spatele şi să închidem ochii în faţa ei. Pentru că în acel moment renunţăm la cel mai important lucru din noi şi îl cedăm altcuiva. 

Culorile, mirosul dispăreau pe nesimţite din memorie. Chiar şi sentimentele odată intense păreau că se îndepărtează de el, ca şi cum ar părăsi tărâmul amintirilor. Memoria îşi schimba încet forma, ca o ceaţă împrăştiată de vânt şi cu fiecare schimbare devenea mai estompată. Amintirile se transformau în umbre şi în cele din urmă nu rămânea decât umbra unei umbre, a unei alte umbre. Singurul lucru palpabil era sentimentul de absenţă pe care-l lasă în inimă lucrurile ce încetează să existe.

..o vreme nu am spus nimic..în timpul acesta atingeam uşor cu vârful degetelor vidul în formă de om rămas în inima mea.

Claude Debussy când a văzut că nu prea avansează cu opera pe care voia să o compună: „îmi petrec zi şi noapte alergând, căutând nimicul (rien) pe care îl creez”. Cam asta este şi menirea mea, să creez nimicul – rien.

I-am citit şi recitit scrisoarea de câteva sute de ori şi, de fiecare dată, am fost cuprins de o tristeţe sfâşietoare, aceeaşi tristeţe pe care o simţeam şi când se uita în ochii mei. Nu puteam nici să port în suflet acest sentiment, dar nici să scap de el. Era precum vântul, fără formă şi fără greutate. Nu 
puteam nici măcar să mă învălui cu el. Peisajul trecea încet prin faţa ochilor mei, iar cuvintele celor care vorbeau cu mine nu ajungeau la urechile mele.

„Moartea nu este opusul vieţii, este o parte a ei.” Când o pui în cuvinte devine o frază atât banală, aproape plictisitoare. O generalitate. Dar atunci eu nu o percepeam în cuvinte, ci era un aer pe care-l simţeam în mine. Moartea există pretutindeni: în prespapierul din camera de interogatoriu, în bilele de pe masa de biliard... Şi toată viaţa o inspirăm în plămâni, ca nişte firicele minuscule de praf. 
Până atunci, percepeam moartea ca pe ceva independent, ce există separat. Cu alte cuvinte, gândeam în felul următor: „Toţi vom muri cu siguranţă într-o bună zi. Atunci e valabil şi invers: până când nu va veni acea zi, moartea nu are nimic de-a face cu noi”. Mi se părea o gândire perfect logică: viaţa este aici, moartea este dincolo. Dar de atunci, din seara în care a murit prietenul meu, nu am mai putut să privesc moartea într-un mod atât de simplu. Moartea nu există separat de viaţă, nu este opusul ei. Moartea este deja în mine.

Visele vin din trecut, nu din viitor. Nu te pot subjuga. Tu trebuie să le domini pe ele.

Chiar dacă nu o va mai vedea niciodată, sentimentul acesta va rămâne mereu cu el: în inimă sau în măduva oaselor... Undeva în corpul lui va simţi fară încetare lipsa ei.

Meseria ar trebui să fie un act de iubire, nu o căsătorie de convenienţă.

„Nu cifra este importantă. Această numărătoare inversă nu are nici un sens”. „Ceea ce este cu adevărat important este sentimentul de a accepta pe cineva în totalitate. Şi trebuie să fie întâia şi ultima oară.”


— Uneori nu avem nevoie de cuvinte, a spus bătrânul. Părea că nici nu a auzit ce i-am spus.
— Dar e evident că ele au mereu nevoie de noi. Dacă noi nu am mai fi, cuvintele şi-ar pierde sensul existenţei lor. Nu credeţi? Pentru că, fără noi, nu ar mai fi niciodată rostite, iar cuvintele care nu sunt rostite nu mai sunt cuvinte.

Şi atunci m-am gândit dacă nu cumva această serie de coincidenţe e de fapt un fenomen cât se poate de obişnuit. Cu alte cuvinte, poate că lucrurile de felul acesta se intampla mereu în jurul nostru, în fiecare zi. Doar că de cele mai multe ori nu ne dăm seama de ele şi trec neobservate. Ca un foc de artificii în miezul zilei: auzi un sunet vag, dar, când te uiţi pe cer, nu vezi nimic. Dar dacă ne dorim foarte tare, va deveni vizibil şi va pluti în faţa noastră, ca un mesaj. Atunci, sub orice formă ar fi, vom înţelege foarte clar ce înseamnă. Şi, văzându-l, ne vom mira cum de se întâmplă astfel de lucruri ciudate. Cu toate că de fapt nu sunt deloc neobişnuite.

..într-un cuvânt, gelozia însumează mai multe etape. Aşa sunt toate sentimentele umane. La început încolţeşte în suflet un uşor sentiment: invidia sau ciuda. Diferă mai mult sau mai puţin, dar majoritatea oamenilor sunt măcinaţi în fiecare zi de aşa ceva. Asta este doar invidie: când te enervează puţin şi ţi se pare că nu e corect. Dar, în ceea ce priveşte psihologia umană, acest lucru este normal. Dar când devine serios, lucrurile nu mai sunt atât de simple. Atunci, sentimentul de gelozie se cuibăreşte în inimă, ca un parazit, şi în unele cazuri devine ca o tumoare ce-ţi consumă sufletul. Poate chiar să ne conducă spre moarte. E foarte greu pentru persoana respectivă, pentru că acest sentiment nu poate fi controlat.