Andiamo - Alice Nastase Buciuta / Simona Catrina

Te-am amagit, amagindu-ma, si ti-am repetat de mii de ori cat de nebuneste cred in iubirea asta. Mi-am pus toata energia si toata onoarea in joc ca sa imblanzesc universul si distantele, ca sa preschimb dorinta mea profunda de dragoste intr-o mare iubire. Acum, privind in urma, altfel se asaza intelesurile.

As fi intrebat mai mult, as fi cersit explicatii, m-as fi vaicarit, dar nu am avut curaj. Din politete, din frica, din prefacatorie, din rusine, am decis sa joc rol de doamna surazatoare, serena, care priveste intreaga lume de la inaltimea splendorii ei. Dar mie mi se chircise stomacul sub catarama aurie si, cand m-am intors in camera, fara sa pot sa mai mananc nimic, mi-am dat seama ca nu va iesi bine. Nu avea cum sa iasa deloc bine o intalnire care a pornit atat de absurd, desi, teoretic, o planuiseram in cele mai mici amanunte.Cel putin eu...Si mi s-a strans inima de presimtamantul amar ca voi pierde tot. Tot.

Si, totusi, desi nu mai credeam, si nu mai voiam, a venit. Era deja dimineata, se luminase de-a binelea. Se straduia sa joace rol de om bucuros ca e, in sfarsit, cu mine, si nici macar nu incerca sa se scuze ca n-a venit tonight, cum a zis, ci tomorrow cum nu ma mai asteptam, si cum nici nu-mi mai doream. In dimineata aia, oricum, trebuia sa ma pregatesc de plecare. Si am inteles dintr-o data, privindu-l asa, fastacit si grabit, prefacandu-se vesel, dornic sa mi-o puna mai repede si sa plece, ca totul a fost doar o poveste inventata. Ca omul acela frumos si bun ca un rege, pe care l-am visat..e altundeva. E altcineva. Si ca doar daca nu-l ucid in mine de tot, pangarind pana si ultima mea amintire curata, imi dau sansa sa-l intalnesc, poate, intr-o alta zi, intr-o alta lume.

Am fost, Simona, peste munti si peste distante ca sa-mi ucid, de bunavoie, speranta. Acum mi-e dor de el, fara sa-i mai stiu numele, fara sa mai am pe cine sa strig. S-a deschis pe lume o prapastie pe care n-o mai pot umple cu nimic, un hau in adancul caruia trebuie sa fi ramas povestea mea de dragoste ireala. Peste ea s-au prabusit, din piscuri de stanca, din varfuri de iluzii, toate avalansele unor munti care s-au scuturat nu de zapezi, ci de mine. Munti mici. Munti rai. Munti inventati.

Fiindca, oricat de greu mi-ar fi, trebuie sa recunosc ca-mi merit soarta. Alerg mereu dupa franturi de viata, si pun, in locul adevarurilor care n-au existat niciodata, setea mea de iubire. Ma risipesc pe drumuri nesfarsite urmarind himere a caror dragoste ma inrobeste si ma face sa uit care e rostul meu pe pamant. Ma tem de varste, iar temerile care ma fac sa fiu grabita, repezita, hamesita sa traiesc mult si repede, nu fac altceva decat sa-mi iroseasca anii, lasandu-i în deriva.

       M-am grabit. M-am mintit.

       Insa cred ca a venit timpul sa accept macar un adevar cu folos: nu are rost sa scormonesc, nu are rost sa cersesc, nu are rost sa caut. Marile descoperiri, revelatiile sfinte, ca si marile iubiri, ti se dezvaluie intregi, in toata maretia lor, fara sa fie nevoie sa le urmaresti sau sa alergi dupa ele. Iubirile adevarate ti se dezvaluie firesc, precum rasaritul, precum ploaia, precum curcubeul. Precum primavara asta nebuna care mi se arata, stiind ca nu am cum sa nu ii simt lumina.

N-am vrut sa stiu..N-am vrut sa simt..

M-a sunat insa cu o voce impotmolita intr-o negura ciudata si mi-a spus ca ma implora sa nu vin. Ca nu se simte in stare sa ne vedem atunci, ca ar prefera sa amanam, sa ne mai gandim, sa ne revedem mai bine peste cateva saptamani, altundeva, pe taram mai sigur. Iar eu am tacut, devansata, amestecand in minte lacrimile dezamagirii. Nu am stiut ce sa-i raspund, desi as fi vrut sa spun o mie de lucruri deodata. In limba straina in care ne indragostiseram nu era, insa, loc de atata imbulzeala de deznadejdi. Mi-am luat la revedere cu un nod de lacrimi in glas si am promis ca revin a doua zi cu vesti mai limpezi despre inima mea.

Cum se preschimba, intr-o singura noapte, dragostea in ura? Unde pleaca duiosia, unde se ascunde tandretea, cum se risipeste dorul in doar cateva ore otravite de suspiciune? Cu doar o zi si un vis inainte as fi putut jura ca e cea mai frumoasa poveste de dragoste traita candva.

Cum sa nu iubesti o fiinta patimasa si libera, cum sa nu iti lasi inima sa aleaga ceva ce niciun suflet n-ar indrazni refuza?

I-am spus ca inteleg si ca ii accept amanarea, iar felul in care el a rasuflat usurat, m-a facut sa-mi doresc si mai mult, nebuneste, sa-l demasc si sa-l uit. Sa ma conving de zadarnicia legaturii noastre si sa ma eliberez, o data pentru totdeauna, de patima asta absurda care ma facuse sa irosesc un an din viata. Cand mi-am luat telefonic la revedere, cu glas prefacut intelegator, mi-am luat, de fapt,  adio de la toate iluziile mele de iubire fara teama de distante.

Nu asta vrem, de fapt, atunci cand ne urmarim iubitii sau iubitele cautand dovada clara a tradarilor lor? Ce ne mana prin hatisuri, ce ne face sa scormonim prin buzunare, ce ne obliga sa adulmecam asternuturi in care ne imaginam, devastati de durere, cum trupurile pe care noi le adoram s-au impreunat cu trupuri straine,  mototolind odata cu cearsaful juramintele pe care le credeam sfinte? Nu dorinta de a ne vindeca o data pentru totdeauna de suferinta necunoasterii? Banuielile iti sfredelesc inima, dar iti lasa intotdeauna loc perfid pentru inca o speranta, pentru inca o zi de agonie. In schimb, dovezile tradarii aduc durere de moarte, dar aduc si singura sansa la vindecare. Dupa tradare, potopul. Dupa potop, inseninarea. 

Am lasat in urma mea iubiri incepute gratios, suav, limpede, care-si rupeau rotulele inainte de ultima pirueta, astfel incat niciodata n-am sa stiu „ce-ar fi fost daca”.

Eu consum enorm de multa dragoste la suta de kilometri. Iubirea mi-a asigurat intotdeauna imunitate la mocirla. Cata vreme m-am simtit iubita, am suportat frumos toate ploile, latraturile si pungasiile din ţara mea. Dar atunci cand pamantul meu nu mi-a mai recunoscut pasul si cand barbatul meu nu mi-a mai recunoscut plansul, am plecat.

Eu n-am stiut sa lupt pentru iubirea mea, mie mi s-a parut penibil si periculos sa ma agat de elicea barcii, ca sa nu ma scufund. Dupa sapte ani de un-fel-de-dragoste, m-am despartit de iubitul meu plangand, iubitul meu s-a despartit de mine plangand. Cu astea ne-am ales, dupa o poveste in care am calatorit impreuna mai mult decat ne-am iubit. Ne-am iubit mai mult decat am plans. Ne regretam mai mult decat ne-am indepartat.

Ne-am plimbat de mana pe strazile inghetate si oropsite de vanturi, ne-am sarutat ca sa ne incalzim, dar, mai ales, ca sa oprim timpul in loc, asa cum reuseam intotdeauna cand ni se atingeau buzele. Iar noaptea nu am dormit nicio secunda, ca sa ne privim, ca sa ne invatam unul pe altul. Ca sa ne tinem minte.(...) In avion, incercand sa uit, sa adorm, sa nu ma mai gandesc, am gasit in castile pe care mi le-am asezat pe urechi un cantec trist, ravasitor...Si abia atunci am plans, intelegand ca nu am sa-l mai vad niciodata.

Am invatat mai mult sa ma bucur de emotia inceputurilor de drum decat de miezul lucrurilor, de samburele vietii, de amiezele iubirilor si ale zilelor insemnate.

Eram virgina si indragostita vesnic, dulceag, sfasietor insa ma purtam ca si cum invarteam pe degete sufletul baietilor. La 17 ani era foarte usor sa te prefaci ca esti puternic.

M-am indragostit mereu cam fara noima. Am trait iubiri intr-o rânã, povesti care pareau tuturor fara niciun viitor.

Toate drumurile duc la Roma. Toate gandurile duc la dragoste.

Mi s-a facut frica, mi s-a facut noapte, mi s-a facut clar ca nu exista dragoste, ca nu exista cuvant, ca nu exista noroc.

Si m-am intrebat de ce ne e dat sa ducem uneori, din tristete si din neincredere, mai mult decat ne simtim in stare sa ducem. M-am intrebat de ce ne e dat sa traim, uneori in dragoste, mai putin decat ne-am dori sa traim. Si mi-am amintit de personajul lui Nikos Kazantzakis care intalnindu-se cu divinitatea si insetat sa-si ia viata in piept, a cerut cu glas asprit de indrazneala: „Doamne, spune-mi pana unde sa merg?” Iar Dumnezeu i-a rãspuns cu glas senin: „Mergi pana unde poti!” „E prea putin, Doamne! Cere-mi mai mult!”,s-a indarjit omul. Iar Dumnezeu i-a raspuns cu glas la fel de senin: „Mergi pana unde nu mai poti”.

Dintr-o data, am avut nesanatoasa fantezie a nabadailor, a exploziilor pasionale, a urii rascoapte in dragoste nebuna, a plansului degenerat in sarut, apoi in zbatere inversunata - si-n sarut din nou. Si-a despartirilor impulsive, cand el, iese pe usa de nuc si eu strig "Te urasc, te urasc!", el se intoarce turbat de la lift si-mi spune "Te iubesc, tampito!" si atunci, cu ultimele forte, suspine si guri de vin rosu, facem dragoste furibund. Probabil ca n-am sa traiesc asa niciodata! Cel mult, asa am sa mor.

„Am vazut cele mai frumoase  femei din lume în niste vitrine, la Amsterdam. Se vindeau pe bani”. Asa arata sms-ul grabit trimis de iubitul meu prietenului sau de la Vâlcea. L-am citit pe furis, ghemuita a deznadejde in patul nostru de la Tulip Inn. Si apoi m-am rugat in gand sa-mi gasesc in suflet dragostea linistita, dragostea care nu doare , dragostea care nu deznadajduieste, dragostea care nu se teme de frumusetea altor femei. Dragostea care sa ma faca sa ma simt singura femeie din lume, la Amsterdam si pretutindeni. Dragostea de care nu sunt in stare.

Nu mi-e dor de el, mi-e dor de mine, cea de atunci..

Nu pot sa adorm, desi sunt istovita de drumuri si ganduri. Jumatatea de luna imi bate drept in jumatatea mea insangerata de inima. Incerc sa-mi adun rugaciunile intr-una singura. Incerc sa-mi adun tristetile intr-o speranta unica. Incerc sa gasesc un singur cuvant despre tot ce-mi doresc. Si nu sunt in stare. Ce sa cer mai intai? Ce poti sa ceri mai intai? Dragoste? Lumina? Credinta? Noroc? Bunatate? Speranta? Imi revine obsedant in minte numele lui, numele care nici nu exista. Pe el n-am cum sa-l cer, pentru ca nu stiu sa-l strig. Si oftez, cu sufletul ingenuncheat. Ma apropii de vise si tac. Plang pios. Alunec in somn cu credinta.

Noi doi si masina am traversat continente si ani, paduri si nopti de dragoste nebuna. Schimbam pe sosele fusul orar, nu in avion, ca toata lumea. Si cu fiecare meridian pe care-l traversam, ma uitam in oglinda, sa vad cum arat mai tanara cu o ora, mai îndragostita cu o ora.

Purtam cu noi toate ale noastre. Poeziile si parfumurile, , nesigurantele si lacrimile, minciunile si reprosurile adunate in atatia ani de asteptari, amintiri fericite si promisiunile neadevarate facute in nopti cu luna plina. Si mai presus de toate, purtam in inima dragostea aceea libera, traita mai mult in fantezie, dragostea care nu izbutea sa-si gaseasca niciun cotlon in viata reala, care nu reusea sa strabata niciodata intervalul fabulos dintre prezent si viitor. Maine nu mai venea niciodata.

Insemnarile mele din zilele dintai ale dragostei noastre mi-au ars mainile, mi-au indurerat privirea, mi-au ravasit sufletul. Am spus mereu ca nu m-am mai temut niciodata, dincolo de prima imbratisare. Dar am minţit. Sau poate doar am uitat.

      Te rog sa pleci linistit si senin. Si sa te intorci cu bine. Eu te astept. Eu sunt a ta, si te astept.…si daca ai lipsi cu anii, si daca intre timp ai trai alte vieti si alte iubiri, tot al meu ai ramane. Iar eu tot a ta. Tot aici. Tot iubindu-te. Iti sarut drumurile, sa-ti fie bune, sa mi te aduca inapoi curand.

      Incerc sa strang bagajele sa pot pleca si eu sa intampin lumina, incerc sa ispravesc cu treburile si sa ma refugiez cat mai curand in somn, poate uit…
      Incerc. Dar mi-e atat de rau de tine, atat de dor de noi, încat ma amagesc ca, daca ma opresc o clipa din treburi ca sa îti scriu, e ca si cum tu m-ai auzi, ca si cum m-ai atinge.
      Imi ard sanii si umerii, ma dor genunchii, ma strang coastele de dorul tau.
      Si-mi vine sa te strig cu glas tare si sa-ti spun ca te-as iubi ca o credincioasa iesita din post, asa cum sunt, asa cum iti sunt. Te-as iubi cu evlavie si cu lumina, te-as iubi asa cum se iubeste dincolo de Inviere, cand se rup granitele intre viata si moarte, cand dragostea se smulge din cuie, si cand printr-o mare iubire spinii din cununa Domnului se  preschimba in flori.
     Te-as iubi ca o pacatoasa care nu se teme de pedepse, ca o fecioara care descopera dragostea sub palmele tale.
     Te-as iubi si atat. Cu toata dragostea sufletului adunata in trup, te-as iubi. Dar, oricat de tare-as striga, nu pot ajunge la tine, la sarbatorile pe care ai ales sa le petreci fara mine...
     Ma  simt intoarsa in vremurile de dinaintea erei noastre de dragoste, cand adormeam cu gandul la tine si sufeream, stiindu-te pierdut de dinainte de-a te fi gasit.
      Iti scriu pe cer. Reasez constelatiile, ca sa citesti in lumina lor initiala mea si semnele dragostei mele. Si tac, şi plec sa te caut in vis, acolo unde esti al meu pe de-a-ntregul, pentru totdeauna, acolo unde dragostea noastra a murit si a inviat, adevarat a inviat.

Port cu mine o nostalgie care ma face sa zambesc trist. Duc in mine dorinta vertiginoasa de-a ma intoarce la esente, la simplitate, la nimic, la totul. Si mi-e greu, si ma lupt, si mi-e bine si mi-e drag, foarte drag de tot ce pot sa fiu prin tine, datorita tie.
Azi mi-e greu sa iti scriu, mi-e frica de cuvinte, dar nu pot trai fara sa vorbesc cu tine, cumva. Dar, crede-ma, ma dezic ferm de strategii, de cautari, de capcane, de metafore, vreau sa iti vorbesc din miezul maduvei mele, din adancul pantecului. Nu vreau sa imi amintesc nimic din ce nu are legatura cu tine. Si nici nu vreau sa complic nimic, nu-mi las inima s-o ia razna, mintea sa emita pretentii. Umbla pe coclauri cu alte femei care nu te iubesc, daca asta te face sa te simti impacat, arata-te lumii in minciuna sau in conventie. Eu stiu ca, acolo unde vom fi impreuna, acolo va fi adevarul si vom fi singuri pe pamant, doar noi doi, ca la facerea lumii.