Jumatate dragoste - Raluca Oancea

Caci Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca sa le faca de rusine pe cele intelepte. ( Pavel,I , Corinteni,1, 27)

N-ar avea niciun rost sa socotesti cate minute ai apucat sa pui deoparte astazi pentru tine, cate minute ai izbutit sa traiesti. Timpul tau nu-ti mai apartine, e incastrat in zeci de formulare si time sheet-uri.

Eram prieteni de cateva luni si-mi inchipuiam ca m-am indragostit. Imi facusem o valiza de visuri romantice, bineinteles, fara a-i spune lui nimic.

Cu toate ca nu a sunat, am continuat sa sper. Nu puteam sa ma desprind, inca. Eram dezorientata. Il invelisem in atatea visuri, visuri care fara el nu mai aveau niciun sens. Ma obisnuisem sa raportez totul la el - axul existentei mele.

Inca nu intelesesem atunci cat de inutile, de absurde sunt inchipuirile, inca nu invatasem sa ma feresc din calea mizerabilei angoase ce urmeaza visurilor sterpe.

Poate, la inceput, fiinta ta opune o oarecare rezistenta, dar incet, incet, toate gandurile, toate visurile, tot ce cu o clipa inainte insemna prezent, viitor, se topesc, se scufunda, difuzeaza in trecut, lasand loc pentru prea-plinul care te inconjoara, te hartuieste - un munte de senzatii, locuri, figuri noi, insolite, ce-ti navalesc pe ochi, pe urechi.

Mecanismul memoriei afective se pune-n actiune, de-abia reusesti sa mai faci ultimii pasi, esti greu, greu de atatea senzatii, greu de atatea amintiri - rasarituri, chipuri, mangaieri, nisip, valuri - si nu mai stii daca auzi, vezi, mirosi aievea ori visezi vuietul marii, briza.

Era un vis lin in care ma scufundam incet, cu mainile pe urechi, cu creierul in repaus, cu ochii agatati de figura lui.

Imi amintesc cum zaceam in pat neinsufletita, inviind de cate ori auzeam sunand, si murind iar, cand imi dadeam seama ca nu fusese el.

Profitam de clipa fara ganduri, fara intrebari: traiam, respiram acea dragoste de-o dupa-amiaza.

Pentru voi, femeile, toata mascarada asta a dragostei la prima vedere cred ca se reduce la dorinta egoista de-a gasi un corp potrivit in care sa va proiectati animusul, de-a gasi o imagine prin care sa va proiectati visurile - l-ai citit pe Jung, nu-i asa? Ei bine, iti spun eu, oricat te-ai stradui sa constrangi spiritul ala la ideea aleasa de tine, niciodata nu vei reusi sa le faci sa se suprapuna perfect.

N-ai dreptul sa critici ce n-ai trait, ce n-ai simtit niciodata. Mai intai trebuie sa treci prin toate...Trebuie sa inghiti, sa inglobezi destine. Si daca, dupa ce-ai cunoscut tot ce puteai cunoaste, alegi intelepciunea - cu atat mai bine!

Imi vorbeste...dar eu deja nu-l mai ascult, ma chinui sa inteleg de unde vine bucuria asta calma, ciudata, pe care de cateva ceasuri o simt adunandu-se in mine ca intr-o clepsidra. Sa fie exalata de el, oare? Si de ce nu?! Ar putea fi..mirosul pielii lui, ori bunaoara un soi de aura?!

Imi zambeste. In zambetul lui, pe langa complicitate, recunosc dorinta.

Zambetul lui varatic te racoreste, iti da puterea de a-l infrunta pe Maine chiar si asa, cu ochii deschisi, cu talpile tintuite de pamant: poate ca Maine exista, totusi, poate ca totul e mult mai simplu decat mi-am inchipuit, poate ca tocmai realitatea e cheia. Zambetul lui e cu totul altceva - e apasator, e amar, e lunecos. 

Dumnezeu e in Detalii...

Primavara, singuratatea doare cel mai rau.

Il privesc prin pupile, as vrea sa-l fac sa inteleaga. Dar e orb, nici macar nu banuieste. Imi zambeste..Imi zambeste asa cum zambesti celui care imparte cu tine o taina. Nu pot sa nu bag de seama cum ma cauta cu gandul, cu ochii, cu tot corpul.

..incepusem sa ma tem de puterea aceea a lui de a colora lumea.

Acum, cand sunt atat de aproape de renuntare, de-i simt gustul salciu in gura, de-i simt mirosul clocit de nisip fierbinte, acum inteleg abia ca dragostea exista.

Cat de clar, cat de simplu devine totul cand e langa mine!

..nu vreau sa stie ca-mi umple prezentul, incat mi-ar fi imposibil sa vad, sa gandesc dincolo de clipa.

Cu el nu simt timpul ca pe o patura groasa, asezata deasupra capetelor noastre, gata sa ne inabuse, ci, mai curand, ca pe-o insiruire de clipe rotunde, perfecte - bulgari de lumina, fire de nisip ce se scurg rand pe rand in clepsidra, fara a-ti lasa senzatia aceea de continuitate, de nesfarsit a zilelor de plictiseala. Sunt constienta de fiecare bataie a ceasului, imi zic: "Inca una. Poate e ultima..Profita! Respira! Traieste! Stiu ca maine, peste o ora, oricand s-ar putea sa nu mai regasesc in mine, in el puterea de a fi impreuna, Fericiti. Stiu ca pericolele ne ameninta din toate directiile. Ne ramane doar Prezentul, Clipa.

Nu e vis. Iata ca ii tin obrajii in palmele mele. Ne sarutam iar si iar, lipiti de zidul acela. Prin stomac imi urca un fluviu de porniri zanatice - as vrea sa Strig, sa Alerg, sa Plang, sa Rad in hohote - ce inunda tot mai mult, tot mai definitiv zonele acelea inalte, uscate, reci, care se cheama luciditate, self control, intelepciune.

Iata-ne jucand impreuna Scena cea Mare: E intocmai cum visam, cum imi inchipuiam: cand mangaie, El e una cu mangaierea, cand saruta, e una cu sarutul. Ma pierd, ma dizolv si eu printre mangaierile, printre sarutarile lui.In acelasi timp, de undeva, de sus, privesc atenta spectacolul fericirii mele - nu-mi dau seama bine cine iubeste acolo in iarba.. Sunt eu, ori e Ea?!...

Il privesc. Nu ma mira ca-mi poate afla gandurile inainte ca el insami sa le pot afla. Imi dau seama ca, uitandu-ma prin ochii lui, ma descopar pe mine. Acolo, in adanc, ma pot privi ca intr-o oglinda. Si ma cufund in apele oglinzii aceleia.