Probabil ca fiecare om are
un trecut format, pe alocuri, din momente pe care nu-si doreste sa si le
aminteasca. Sunt acele momente nemeritate, incarcate de urat si de durere.
Deseori, acele momente sunt marcate de oameni pe care ti-ai fi dorit ca viata sa
nu ii aduca niciodata in calea ta, pentru ca din cauza lor ai trait nedreptati,
deziluzii si esecuri. Si totusi, poate ca trebuie sa traiesti si astfel de
episoade triste, pentru a deosebi binele de rau si fericirea de nefericire.
Poate ca trebuie sa cunosti si oameni nepotriviti, nedemni, de nedorit, pentru
a-i deosebi de oamenii buni si pentru a-i respecta si pretui pe aceia care
merita. In urma episoadelor triste traite in viata iti raman rani cu cicatrici
adanci. Unii dintre noi le ascund, in timp ce altii le poarta ca pe niste
medalii.
Intalnim oameni care ne
fac promisiuni si care ne fac sa visam, dar care nu ne ofera nimic, ci doar ne
fac sa asteptam zadarnic, irosindu-ne timpul, sentimentele si visele, iar
intr-o zi ne abandoneaza, lasand in urma lor tristete, durere si dezamagire. Intalnim
oameni care ne mint, care ne ranesc, oameni rai si egoisti, dar si oameni care
ne vindeca ranile din trecut si care ne redau increderea in noi, in frumos si
in iubire. Intalnim oameni care ne fac sa plangem pana la epuizare, dar si
oameni cu care radem in hohote. Intalnim fel si fel de oameni. Oameni pe care-i
iubim, oameni pe care-i uram, oameni pe care-i uitam si oameni care ne vor
locui sufletele, tot timpul.
Pe drumul vietii m-au
insotit si oameni care, la un moment dat, mi-au dat branci. Au asteptat un
moment vulnerabil, ca sa ma poata impinge, pentru ca numai cazuta jos aveau
sansa sa ma calce in picioare. Dar nu i-am lasat si nici nu i-am dat nimanui
satisfactia de a ma vedea la pamant. M-am ridicat cu spatele la ei, pentru ca,
daca m-as fi ridicat cu fata, as fi ingenuncheat in fata lor...si, numai
Dumnezeu merita sa ingenunchezi in fata Sa. M-am ridicat cu spatele si nu am
privit inapoi. Am lasat jos durerile si dezamagirile, mi-am luat sperantele,
visele si increderea si mi-am continuat drumul. Ei au ramas acolo jos, in locul
in care cazusem eu si, in timp ce urcam pe drumul meu, privind inapoi, ii
vedeam din ce in ce mai mici, pana au disparut...
Cand am iesit pe poarta,
am avut impresia ca o bucata mare din suflet mi-a fost smulsa de o forta
invizibila. Stateam pe peron, asteptand trenul salvator. Fugeam de trecut,
fugeam de oameni, fugeam de iubire si fugeam de mine...Am luat ceea ce am
apucat in graba si am fugit. Dar aveam o groaza de bagaje sufletesti, pe care
speram sa le arunc din tren si sa le pierd in drum catre destinatia mea. Imi
ascunsesen ranile dupa un machiaj abundent si dupa niste ochelari de soare. Dar
ranile sufletesti nu le puteam masca. Mi se citeau in ochi, in glas si in
gesturi. Nu mai aveam nimic. Niciun vis. Niciun plan si niciun orizont. Aveam
doar un trecut si amintiri de care imi doream sa ma debarasez.
Exista lucruri pe care
poate ca ar fi mai bine sa nu le afli niciodata. Nu stii ceva, nu te doare. Dar
unele dintre ele trebuie aflate, pentru ca te ajuta sa vezi si alte fete ale
oamenilor. Pentru asta, viata iti trimite in ajutor oameni si conjucturi
potrivite, exact la momentul potrivit. Uneori te intrebi daca lucrurile se
intampla din pura coincidenta sau nu cumva destinul manevreaza totul. Ma intreb
cum ar fi fost viata mea, daca nu as fi aflat anumite adevaruri, care mi-au
schimbat directia de mers? As fi fost, oare, mai fericita?
Azi nu te mai iubesc. Azi doar rad de tine si
de mine si de toate fanteziile mele. Aseara am adormit inainte sa inchid ochii,
dorindu-mi sa te visez...pentru ca visul este singurul loc unde ne mai putem
intalni si unde pot avea ceva din tine. Dar, dimineata cand m-am trezit, nu
aveam nici o amintire cu tine. Am baut o cafea gretos de dulce, care mi-a
alungat amarul absentei tale. Ce voi face azi? Oare ma voi cufunda din nou in
tacere? NU! Azi voi face ordine in viata mea . Voi deschide usa si ferestrele
sufletului meu, ca sa poata intra lumina si caldura. Voi cauta prin sertare,
tot ceea ce insemni tu, sentimente mutilate, incertitudini si vise irosite si
le voi arunca. De azi, tu nu mai esti decat o amintire. Atat!
Vine un moment in viata omului, in care trebuie
sa se trezeasca din rutina si din amorteala sufletului si sa-si evalueze viata,
cu tot ceea ce inseamna ea: realizari, esecuri, fericire, tristete si oameni.
Un moment de sinceritate in care sa inceteze sa se mai amageasca. De prea multe
ori amanam acel moment. Il amanam poate din lipsa de curaj, de dragul unor
oameni pe care ii iubim si care depind de noi, de teama ca poate un nou inceput
nu ne asigura o reusita, sau poate pentru ca inca nu suntem pregatiti sa
abandonam drumul care nu ne duce nicaieri si sa pornim spre drumuri noi. Nu e
usor...Pentru ca un astfel de moment presupune rupturi dureroase de oameni, de
locuri si renuntari la vise. Omul nu stie cat este de puternic pana nu se arunca
in lupta. Iar teama de esec il face uneori las si il obliga sa se resemneze cu
o viata lipsita de frumos si de sens. Sau e posibil ca uneori, omul sa uite sa
se pretuiasca si traieste cu impresia ca nu merita o viata frumoasa, ca
fericirea este pentru cei alesi si de aceea nici nu indrazneste macar sa spere,
sa viseze si sa lupte. Acel moment il sperie...il sperie schimbarile drastice,
alegerile, luptele, incertitudinile si nu se gandeste aproape deloc, ca el
inseamna de fapt un nou inceput, alte posibilitati, o salvare dintr-o viata
netraita asa cum ar trebui. Si astfel isi iroseste viata si se abandoneaza pe
sine neputintei. Intr-o zi se trezeste cu sufletul incarcat cu regrete si
convins ca e prea tarziu...
Daca un om te iubeste va fi langa tine fara
sa-i ceri si făra sa faci eforturi ca sa il pastrezi alaturi.
Fiecare intalnire cu el ma omoara cate
putin…El spune ca isi ia doza de fluturi . Dar eu cred ca fluturii sunt de fapt
molii, care ne distrug sufletele, putin cate putin…
Cand ai plecat mi-ai luat tot eul
Mi-ai luat pana si Dumnezeul
Nu mai am vise, nici speranta.
Sunt mort, dar condamnat la viata.
Te-am visat. Cu ochii deschisi. Ma urasc!
Am nevoie sa fiu iubit. Am nevoie sa fiu
imbratisat si privit cu dragoste. Am nevoie sa simt o inima batand langa mine.
Am nevoie de o fiinta pentru care sa ma trezesc dimineata, careia sa-i spun
noapte buna si cu care sa-mi impart zilele.
Ma uit in oglinda si vad pe altcineva. Vad o
persoana straina. Vad un om patetic, care isi plange de mila si care iti
cerseste iubirea. Vad un om singur, izolat de lume, care iti cauta cu disperare
prezenta, pentru ca tu esti tot ce i-a ramas si tot ce isi doreste. Vad un om
trist care plange si care nu-si gaseste locul intre cei patru pereti de care i se
lovesc gandurile. Vad un om secatuit de vise si cu sentimente mutilate. Vad un
om urat, cu un chip inert, incapabil sa exprime o emotie frumoasa. Dar unde
sunt eu? De ce nu ma mai simt acasa, in sufletul meu? Imi amintesc vag de mine
si ma intreb, cum am ajuns asa? A, da! Tu m-ai schimbat…
Probabil ca daca am fi adunat toate cuvintele
nespuse dintre noi, am fi incarcat Universul cu iubire si cu regrete.
Cine spune ca obisnuinta e mai grea decat
iubirea, are dreptate..
Oamenii care se iubesc, plang impreuna.
Dor lacrimile celor pe care-i iubesti. Dor
ingrozitor! Si doare si sa suferi si sa ascunzi asta dupa un zambet…
Cartile au aparut la editura FOR YOU si pot fi comandate de aici.
Comentarii
Trimiteți un comentariu