Kazuo Ishiguro - Sa nu ma parasesti

Din acest motiv, Norfolk e un colt extrem de linistit si destul de dragut al Angliei. Dar este, de asemenea, un colt pierdut de lume. Un colt pierdut. Asa-l numea si de aici a pornit totul. Fiindca si noi aveam la Hailsham propriul nostru "colt al obiectelor pierdute", locul in care se depozitau obiectele ratacite. Daca pierdeai sau gaseai ceva, acolo te duceai [...] atunci cand pierdeam un lucru la care tineam mult, pe care il cautam disperati si nu-l gaseam, nu eram total distrusi. Inca mai aveam o farama de speranta, gandindu-ne ca intr-o zi, atunci cand vom fi mari si vom fi liberi sa calatorim in voie prin toata tara, puteam foarte usor sa ne ducem si sa-l gasim in Norfolk. Si asta e motivul pentru care, multi ani mai tarziu, in ziua cand Tommy si cu mine am gasit intr-un orasel de pe coasta Norfolkului o copie a acelei casete pierdute, nu ni s-a parut chiar amuzant. Am avut o strangere de inima si am simtit amandoi in adancul sufletului vechea dorinta de a crede din nou in ceva extrem de drag noua.

Primii ani - despre care tocmai v-am vorbit - mi s-au contopit in minte si sunt un fel de epoca de aur, iar de fiecare data cand ma gandesc la ei - pana si la lucrurile nu chiar atat de grozave -, le vad prin filtrul cald al nostalgiei.

Problema, dupa cate vad, este ca vi s-a spus si nu vi s-a spus. Vi s-a spus, dar niciunul dintre voi nu intelege cu adevarat si, indraznesc sa spun, unii sunt chiar fericiti sa lase lucrurile asa. Dar eu nu sunt. Daca vreti sa aveti o viata suportabila, atunci trebuie sa stiti adevarul. Vietile voastre au fost planificate de altii. Veti deveni adulti si la un moment dat, poate chiar inainte de patruzeci de ani, veti incepe sa va donati organele vitale. Asta este motivul pentru care ati fost creati. Asa ca va rog mult sa nu va mai faceti visuri

Fiindca, poate, intr-un fel anume, am fost incapabili sa le lasam in urma cu adevarat. Fiindca undeva, in adancul sufletului, o parte din noi a ramas mereu asa: inspaimantata de lumea din jurul nostru si - oricat de tare ne-am fi dispretuit pentru asta - lipsita de forta necesara pentru a ne parasi unul pe celalalt.

A fost ca la sah, cand faci o miscare si, chiar in clipa in care iti iei degetul de pe piesa, iti dai seama de greseala facuta si intri in panica, fiindca nu cunosti inca dimensiunea dezastrului pe care l-ai provocat fara sa vrei.

Ideea era ca atunci cand va veni momentul, va fi de ajuns sa-ti deschizi o particica din corp, asemeni unui fermoar, iar un rinichi sau un alt organ va sari brusc afara, iar tu il vei inmana cui trebuie.

Nu ma gandisem niciodata ca firele vietilor noastre, pana atunci atat de adanc intretesute, se pot desface si separa din atata lucru.
Insa banuiesc ca la ora respectiva puternice forte nevazute incepusera deja sa ne desparta si a fost nevoie doar de o intamplare banala de acest gen pentru ca lucrarea lor sa se poata desavarsi. Daca am fi inteles asta atunci, demult, cine stie? Poate ca ne-am fi tinut mai strans unul de celalalt.

Uneori sunt atat de adancita in singuratate, incat daca se intampla sa dau din greseala peste o persoana pe care o cunosc, am un fel de soc si imi ia ceva timp sa ma adaptez la situatie.

Am privit-o cum zace pe patul de spital, in lumina slaba, si am recunoscut imediat expresia de pe chipul ei, caci o vazusem de atatea ori pana atunci la donatori. Era ca si cum incerca sa-si forteze ochii sa vada in interiorul sau, in asa fel incat sa la poata comanda si ordona mai bine diverselor zone dureroase din corp, asa cum, sa zicem, un ingrijitor nelinistit se chinuie sa se imparta intre trei sau patru donatori suferinzi aflati in diferite parti ale tarii. Teoretic, ea era in continuare constienta, dar stateam langa patul ei de metal fara sa pot ajunge de fapt in nici un fel la ea.

Am ramas langa ea pana in ultima secunda in care m-au lasat - trei ore, poate chiar mai mult. Si, asa cum am spus, aproape in tot acest timp Ruth era adanc cufundata in sine. Doar o data, o singura data, in timp ce se contorsiona infiorator si aproape nefiresc, iar eu tocmai voiam sa chem asistentele sa-i mai dea niste calmante, pret de cateva clipe - doar cateva clipe - s-a uitat drept in ochii mei si a stiut exact cine sunt. A  fost unul dintre acele mici crampeie de luciditate pe care le au donatorii in mijlocul cumplitelor batalii pe care le duc.

- Spui ca sunteti siguri? Sunteti siguri ca va iubiti? De unde stiti asta? Credeti ca dragostea e atat de simpla?


Va luam lucrarile pentru ca noi credeam ca va dezvaluie sufleteleTrebuie sa acceptati ca in lumea asta uneori asa stau treburile. Parerile oamenilor si sentimentele lor o iau cand intr-o directie, cand in cealalta.

Am dat sa fug spre el, dar noroiul mi-a inghitit picioarele. Nici lui nu-i era mai usor sa se miste prin noroi, fiindca la un moment dat, cand a ridicat piciorul ca sa dea un sut, a alunecat si a disparut din raza privirii mele, inghitit de bezna. Insa suvoiul de injuraturi a continuat fara oprire si am reusit sa-l ajung exacct in clipa in care se ridica iar in picioare. In lumina lunii, i-am zarit pentru o fractiune de secunda chipul acoperit cu noroi si schimonosit de furie, apoi i-am apucat bratele slabite si l-am tinut strans. A incercat sa scape din stransoare, dar nu l-am lasat pana cand a incetat sa mai strige si am simtit ca dorinta de a riposta i-a disparut. Apoi mi-am dat seama ca m-a imbratisat si el. Si am ramas asa un timp indefinit, tinandu-ne strans unul pe celalalt la marginea acelui camp, fara sa rostim niciun cuvant, in timp ce vantul sufla intruna cu putere peste noi, lipindu-ne hainele de corp. Pentru o clipa a parut ca motivul pentru care ne tinem atat de tare unul de celalalt este ca era singura metoda sa nu fim maturati de vant si inghititi in noapte.

Imi tot vine in minte o imagine cu un rau cu ape repezi. In apa sunt doi oameni care incearca sa se tina unul de celalalt cat de tare pot, dar pana la urma e mult, mult prea greu. Curentul e mult prea puternic. Trebuie sa-si dea drumul unul altuia, sa se desparta. Asa cred ca e si cu noi. E mare pacat, Kath, pentru ca noi ne-am iubit toata viata. Dar asta e. N-avem ce face. Nu putem ramane impreuna pe vecie.
Cand mi-a spaus asta, mi-am amintit cum m-a tinut strans de el in noaptea aia, pe terenul maturat de vant. Nu stiu daca el se gandea la acelasi lucru sau inca mai medita la raurile lui si la puternicii lor curenti. In orice caz, am ramas asa pe marginea patului vreme indelungata, adanciti in ganduri

Nu cred deloc ca amintirile la care tin cel mai mult vor pali vreodata.

..trecusera doar cateva saptamani de cand il pierdusem pe Tommy. Ma gandeam la tot gunoiul asta, la plasticul ce flutura intre crengi, la chestiile ciudate, marine, prinse in gard, si-atunci am inchis ochii pe jumatate si mi-am imaginat ca asta e locul unde taraisera valurile marii tot ce am pierdut din copilarie si pana azi, iar acum eu ma aflu aici, in fata tuturor acelor lucruri, si daca astept suficient de mult, de dincolo de camp va aparea o silueta micuta care va creste pe masura ce se va apropia, pana cand am sa vad ca e Tommy, iar el imi va face cu mana, poate chiar ma va striga. Fantezia mea nu a mers mai departe - n-am lasat-o eu - si, desi lacrimile incepusera sa mi se prelinga pe obraji, nu plangeam in hohote si nu imi pierdusem complet cumpatul.