Zilele treceau incet, dar anii au trecut repede..
Aveam sa ma incredintez ca viata nu-i depasita de imaginatia niciunui scriitor, ca meandrele ei, ocolurile ei, ruperea atator capataie si reintalnirea lor, innodarea lor peste ani intrece orice poveste.
Prinsese curaj. Vioi, indraznet, mi-a prins mana pe care o intindeam sa-mi iau biletul. La atingerea lui, m-am strans ca un arici. Clipa cand intaia oara i-am vazut mana lipita de fereastra trenului imi revenea in minte cu o forta care lasa totul in umbra. Ce mana mare! Numai atat mi se paruse atunci: mare.Abia cand l-am recunoscut m-au emotionat mainile lui si mi s-au parut frumoase, unice. Fiindca erau ale lui.Acum, tocmai fiindca erau ale lui, nu mi se mai pareau decat mari, prea mari. Devenise un strain? Mainile lui nu mai insemnau nimic pentru mine? Poate cineva sa moara asa, dintr-odata? Cu totul? De tot? Nu! Cand cineva drag inchide ochii, il iubesti si mai mult, mai disperat. Poate pe urma, cu timpul, uneori dupa ce trec ani si ani. Alteori, numai cand mori tu, moare si el, cu tine odata, ca doi oameni care se ineaca tragandu-l unul pe celalalt la fund..
Rasfoiesc mereu capitole transcrise si pagini de jurnal, si mi se pare ca dau de ecouri si umbre, de franturi de viata, lipite dezordonat, pueril, de parca ar fi cuburi pe care un copil nu reuseste sa le potriveasca. Si parca nu eu am tinut de mana personajele mele, ci ele pe mine.
De ce ma lasa bunicul sa cred ca dincolo de zidurile casei noastre traiesc copii fericiti, mici Feti-Frumosi si Cosanzene? De ce nu mi-a spus niciodata ca exista copii care nu stiu sa rada, care au pielea jilava si plang de bucurie cand dau de o haina uscata? De ce nu mi-a spus ce inseamna Cui non riderunt parentes..? Carora parintii nu le-au zambit…
Nici cand casa ia foc oamenii nu mor din cauza flacarilor. Panica e mai rea decat focul si apa.
Mi-a luat mana. Mainile noastre erau inghetate, uscate. Parca incercau sa se recunoasca si nu izbuteau. “Nu-l mai iubesc” imi repetam in gand, multumita, daca multumirea poate fi trista. Atat de trista….
Comentarii
Trimiteți un comentariu