Octavian Paler - Desertul pentru totdeauna

Nu stiu pentru cine scriu, dar stiu de ce scriu. Scriu ca sa ma justific. In ochii cui? Am mai spus-o deja, dar infrunt ridicolul de-a mai spune-o o data: in ochii copilului care am fost.

  Ma gandesc din nou la diferenta dintre “o biografie” si “un destin”, fara sa pot ajunge la o idee clara. Ce am in urma mea? O biografie? Sau un destin?

  Poate simt, mai mult decat inteleg. Asta ar lamuri multe. Caci reprezint categoria cea mai expusa si mai stupida: omul cu sentimente.

 Altadata, apropiere verii constituia in sine o promisiune. Era perioada mea preferata. Acum strada insorita ma obosea, imi accentua sentimentul confuz de om terminat.

 Se pare ca iubim de fapt ceea ce ne lipseste.

 De ce ma obsedeaza oare deserturile? Doar fiindca singuratatea a facut mereu parte din destinul meu?

 Deodata vraja s-a rupt. Am descoperit golul din jurul meu, am constatat ca eram singur, ca nu mai auzeam niciun zgomot si m-am speriat. Am impresia ca atunci am tras prima spaima din pricina singuratatii.

 Pentru a te abdica amintirilor, iti trebuie mai mult decat o varsta inaintata, care sa te indemne la bilanturi. Iti trebuie indeosebi, increderea ca ai reusit sa ajungi la unele concluzii care ar merita impartasite.

  Poate e chiar o lipsa de modestie sa declari: sunt un ratat! Ca sa devii ratat, trebuie sa fi avut niste visuri inalte, niste ambitii mari. Le-am avut? N-as putea sa jur.

  Nu e deloc usor sa-ti descarci sufletul cum ai rasturna un sac.

  Nu intamplator m-am gandit deseori c-am trait cu piciorul pe frana ( Ce pacat ca n-am derapat) prea defensiv, prea precaut, si ca din aceasta cauza am in urma mea o existenta cu prea multe febre false. Toata viata m-am aparat, m-am ferit, am pus intr mine si ceilalti o bariera, am stat la panda. Nu m-am daruit in intregime, mi-am pastrat cai de retragere, mi-am protejat singuratatea, am fost “rac” si chiar mai rau decat atat incarcerat in mine insumi, incat am preferat de multe ori sa-mi daruiesc pasiunile decat sa nu le pot controla.

 Probabil aici s-a aflat sursa esecurilor mele. Nu am putut fi un cerebral pur, nici nu mi-am lasat sensibilitatea neingradita.

 Am avut mereu nevoie de un „zid” de care sa ma sprijin. Cand el mi-a lipsit, am intrat in panica. Asta a facut din mine un animal banuitor, inclinat sa fie tot timpul in garda. Practic, viata mea a fost o lunga aparare agresiva, o panda, care a accentuat dramatic cursul meu de ins nesociabil si dificultatea de a-mi gasi prieteni.

  Nimic nu e rusinos daca te ajuta sa traiesti. Se pare ca e ceva real, in ideea ca nu e nebun cel care si-a pierdut ratiunea, ci acela care si-a pierdut tot in afara de ratiune. E o suferinta sa te gasesti in asemenea situatie. Uneori daca as putea sa-mi amputez o parte a memoriei cum iti amputezi un deget cangrenat, as face-o.

 Asa se intampla ca pe langa intamplari disperate imi amintesc, mai ales stari, senzatii. Cred ca as putea sa insir cateva mii de mirosuri ale ierbii, in functie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pamant, de umbra, de vecinatatea unui rau, de inaltime, de gradul de umezeala ori de uscaniune.

 Memoria mea seamana acum cu o oglinda sparta, care-mi restituie numai franturi de viata.

  Sufletul meu e plin si azi de aromele copilariei. Copilaria- varsta de aur. Tot ce urmeaza e decadere. Exil. Nostalgie a nestiintei pierdute.

  In multe nopti, nu visez nimic. Sau poate uit ce-am visat. Sunt dimineata ca o plaja pustie pe care au spalat-o valurile.

 S-a accentuat starea proasta, dar despre ce altceva ar merita sa vorbesc, in primul rand? Sistemul meu de aparare se dovedeste defect. Probabil, ma tem intaia oara, cu adevarat, de moarte si ma vad silit sa constat cat de putin valorez. Incerc sa ma impotrivesc, sa nu las raul din mine sa avanseze, numai ca intre „a vrea” si „a putea”, e acum, o prapastie. Tot ce izbutesc e sa consimt ca n-are rost sa ma lamentez.Viata imi prezinta nota de plata. Si trebuie s-o achit fara sa cracnesc.

  Viata nu e o opera de arta. E, mai degraba, un bazar, in care gasesti de toate, inclusiv nimicuri. In acest bazar care leaga o nastere de o moarte si in care unii au mai mult noroc, altii mai putin, eu am fost ceea ce se cheama un visator.

  Am mers prin viata ca pe o strada plina de caini, fara sa iau in mana nicio pietricica, sa ma apar. Asa ceva se plateste. Intr-o zi vei afla si tu ca nu moartea e greu de infruntat, ci viata.

  De cate ori vreau sa ma intorc la identitatea mea ma incearca sentimentul tulbure ca nu sunt nicaieri intreg.

 Incep sa nu mai fiu sigur ca singuratatea mea e oglinda cea mai limpede in care te poti privi. Uneori nu mai am energie decat pentru a nu mai vrea nimic.

  Nici o oboseala sufleteasca nu se compara probabil cu una care provine dintr-o iubire ce nu se poate consola.

  Ma despart cu greu de lucrurile si de situatiile cu care cat de cat, m-am obisnuit. Orice despartire lasa in mine un gol, o nedumerire. Si probabil , de accea ma descumpaneste acum sa vad ce putina importanta au unele nevoi fara de care, inainte nu ma puteam concepe.

 E suficient sa privesti indelung ceva, ca acel ceva sa devina interesant.

 Acum la batranete stiu ca e mai buna o dragoste uzata, carpita, decat singuratatea. Cel putin il cunosti pe celalalt. Te stie si el. Esti ca si singur, dar la nevoie e un suflet langa tine. Nu te simti ca un caine de pripas.

  Eu continui sa nu fiu deloc constient de gravitatea acestei calatorii. Nu-mi dau seama ca, pe parcursul catorva ore, copilaria mea a murit.

  Progresul exterior este insotit uneori de un regres interior.

  Intr-o asemenea noapte, ingerii puteau indrazni si ei sa umble pe pamant. Acum n-ar mai indrazni.

  Vara pana si tristetile mi se pareau luminoase.

  Vara a incetat sa-mi mai poarte noroc. Mi-a devenit ostila.

  Dragostea acopera totul, crede totul, nadazduieste totul, sufera totul.

  Singuratatea n-o poate umple lumea, ci o singura fiinta. Una care te poate ridica sau nimici.

 Un visator poate oscila intre realitatea si reverie ca un clovn intre ras si plans.

  In principiu nu cred ca exista ceva mai minunat ca o dupa-amiaza de vara calma, fara vant, cand nu se clatina nici o frunza, iar lumina se filtreaza prin crengi. Stai culcat pe iarba, ascultand zumzetul insectelor care ciuruie linistea, privesti bucatile de cer ce se vad prin frunzisul unui copac, simti in nari mirosuri ametitoare, esti fericit si nu stii de ce. Nu-ti mai trebuie nimic in afara de ce esti. Totul e extraordinat de simplu.

  Ne miram ca Lodovic al XVI-lea a scris in jurnalul sau, la 14 iulie, ziua caderii Bastiliei “Nimic”. Adica “nimic de semnalat, de retinut”. Dar cati dintre noi se pot lauda ca au sesizat momentul cand au pus bazele regretelor de mai tarziu.

  

  Cred ca stiu acum ce e cu obsesia desertului la mine. Simt o mare uscaciune in suflet. Singuratatea adevarata nu e cea din jur, care nici nu mai conteaza, ba chiar ma scuteste de eforturi suplimentare.

  Aniversarile mele au fost niste zile goale, nu prea am stiut ce sa fac sa le umplu.

  Memoria joaca la mine, cum se intampla la multi “raci”, si rolul de frana: nu-mi permite sa ma despart usor.

 
 Sunt in mana ta acum. Si stii de ce? – De ce? – Simplu. Daca poti sa-mi aduci bucurie sau tristete, inseamna ca sunt in mana ta.

 
 Bolile de inima sunt socotite de multi “o sansa”, in comparatie cu altele. Teoria e ca nu suferi, mori fulgerator, fara sa apuci sa te chinui si sa te degradezi. De parca ar exista morti frumoase, invidiabile.

 
 Un singur adevar important ar trebui spus. Ca viata interioara, pe care am socotit-o un privilegiu, mi-a otravit viata. Ea a fost marele meu dusman.

 
 Femeia si barbatul nu stiu sa se desparta la vreme. Asteapta sa dispara tot ce i-a apropiat si legat, pana ajung sa le fie sila de ei. In loc sa transforme despartirea insasi in ceva deosebit de care sa-si aduca aminte cu duiosie mai tarziu, tarasc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urat.